Casă-muzeu Din Cizer

  Este amplasată în zona etnografică Meseș, subzona cunoscută sub denumirea Sub-Meseș (zonă foarte conservativă), compact românească, relativ izolată de aglomerări urbane. Proprietar: Primăria Comunei Cizer

  Este o casă din lemn, acoperită cu paie, ce datează din secolul al XVIII-lea. Casa are dimensiuni neobişnuit de mari, faţă de casele din acea perioadă iar grija cu care au fost tratate unele detalii sporește  valoarea arhitecturală a casei.

  Mărturiile bătrânilor satului vorbesc despre faptul că această casă a servit ca și casă de rugăciune pentru săteni, în vremuri grele, inclusiv în preajma anului 1773, când Horea a ridicat biserica de lemn din Cizer, iar acest lucru nu face decât să ridice şi mai mult valoarea istorică, arhitecturală și comunitară a acestei case. Așadar, putem data casa de pe Valea Cizerului în jurul anului 1730 și putem considera că între 1750 – 1773 a fost folosită ca lăcaş de cult. Se pare că tot aici au locuit și meșterii care l-au ajutat pe Horea la ridicarea bisericii de lemn din sat.

  Casa este unică în zonă prin mărime şi prin elementele sale ornamentale. Inițial, a fost construită „pă Vale”, unde era, însă, periodic, inundată, astfel încât în anul 1987 a fost mutată în spatele școlii din sat, pentru a fi conservată și pentru a deveni muzeu. Casa a fost declarată monument istoric în anul 2004.

  Ultimul locuitor al casei a fost Lupuţ Ioan a Giurchii din Cizer (de unde vine denumirea de „casa Lupuț”).

  Casa este ridicată din bârne rotunde de stejar, încheiate la colţuri cu cheotori simple (cheutori românești), scobite semirotund şi cu capete lungi de încheiere ieşind afară din pereţi. Izolarea se face printr-un strat de lut aplicat pe pereţi atât în interior cât şi în exterior. Cele două încăperi sunt podite cu scânduri late iar pe jos e lipit (murluit) cu pământ (cu tină).

  Casa este compusă dintr-o încăpere de locuit, o tindă mică şi un târnaţ de-a lungul lor, de aproape 9 m lungime şi 6 m lăţime. Acoperişul este deosebit de înalt şi greu, în două ape, învelit cu paie într-o tehnică specifică zonei. Meștergrinda asigură stabilitatea casei, susținând toată greutatea acoperișului.

  Casa are o valoare arhitecturală deosebită, nu doar datorită vechimii și amplorii construcţiei, ci mai ales motivelor decorative din portalul uşii interioare, din ancadramentele ferestrelor şi din stâlpii tărnaţului. Valoarea ei derivă şi din faptul că este una dintre ultimele case cu paie rămase în zonă, fiind reprezentative pentru toată regiunea Meseşului şi a Transilvaniei de nord. O atenție specială a fost acordată variantei de cuptor din interior, considerat o variantă de trecere extrem de importantă între variantele vechi și cele noi. (cf. Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseș).